Dreptul familiei

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care izvorăesc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopţia), precum şi din alte raporturi asimilate relaţiilor de familie. Astfel, familia este o realitate juridică prin reglementarea ei de către lege (prof. dr. Ion Filipescu). Familia îndeplineşte o serie de funcţii, in cadrul societăţii: - functia reproductivă, în sensul perpetuării speciei umane - funcţia economică, în sensul gestionării în comun a gospodăriei casnice şi a bunurilor soţilor - funcţia educativă, prin educaţia realizată în cadrul ei, strâns legată de cea realizată în societate.

Dreptul Familiei este reprezentat de totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de famili, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.

Raporturile de familie pot fi: - raporturile de căsătorie - raporturi ce rezultă din rudenie - raporturi ce rezultă din adopţie - alte raporturi, asimilate de lege cu raporturile de familie, în anumite privinţe

Reglementarea centrală a Dreptului Familiei este constituită din Codul Familiei. Conform Codului Familiei, în România statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină, prin măsuri economice şi sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei. Statul apara interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru creşterea şi educarea tinerei generaţii. Familia are la baza căsătoria liber consimţită între soţi.

Divorţul reprezintă actul de desfacere a căsătoriei în mod legal. În România, aceasta se poate realiza printr-un proces, urmând una din două căi: divorţul din motive temeinice sau divorţul prin acordul ambilor soţi.

Divorţul, prin procedura obişnuită, se poate realiza dacă există motive temeinice care au vătămat grav raporturile dintre soţi şi căsătoria nu mai poate continua. Reglementarea divorţului are la bază mai mult ideea divorţului ca remediu, decât a divorţului ca sancţiune, aşa cum acesta era văzut în trecut, divorţul pronunţându-se, în prezent, din vina ambilor soţi sau numai a unuia dintre ei.

În privinţa divorţului prin acordul ambilor soţi, voinţa acestora trebuie luată în considerare (atunci când şi condiţiile legale sunt îndeplinite pentru realizarea divorţului prin acord, anume: nu există copii minori din căsătorie şi cei doi soţi s-au căsătorit de cel puţin un an), aşa cum s-a ţinut cont de această voinţă şi la realizarea căsătoriei.

Prezenţă fizică a celor doi soţi în procesul de divorţ în România este necesară, cerută de articolul nr. 614 din Codul de procedură civilă: "În faţa instanţelor de fond, părţile se vor înfăţişa în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, părţile se vor putea înfăţişa prin mandatar."

Divorţul se judecă la Judecătoria în raza căreia se află ultimul domiciliu comun al părţilor, dacă cel puţin unul dintre soţi mai locuieşte acolo. Dosarul care se depune la Judecătorie trebuie să conţină obligatoriu: cererea de divorţ, certificatul de căsătorie în orginal, dovada plăţii taxei de timbru (39 lei) şi timbru judiciar. În funcţie de fiecare caz, dosarul se completează şi cu alte acte.

Conform art. 30 din C. familiei, "bunurile dobandite in timpul casatoriei de oricare dintre soti, sunt de la data dobanditii lor, bunuri comune ale sotilor". Art. 31 din C. familiei stabileste bunurile ce sunt proprii fiecarui sot, bunuri care deci nu intra in masa bunurilor comune.

Aceasta forma de proprietate, poarta numele de proprietate comuna in devalmasie si se caracterizeaza prin aceea ca bunurile apartin coproprietarilor dar acestia nu au stabilita cota parte ideala din dreptul de proprietate asupra bunului.

In acest caz, pentru aceasta forma de proprietate, potrivit legislatiei in vigoare, partajul poate interveni numai dupa desfacerea casatoriei sau, in cazuri exceptionale pentru motive temeinice in timpul casatoriei, la cererea unuia dintre soti sau a creditorilor personali ai unuia dintre soti.