Drept civil

Dreptul civil este acea ramura a dreptului ce cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturilor patrimoniale si nepatrimoniale stabilite intre persoanele fizice persoane juridice sau intre personae fizice si personae juridice aflate in pozitii de egalitate juridical, precum si conditia juridica a acestora. Codul civil este un act normativ care cuprinde cele mai importante reglementări referitoare la raporturile dintre persoanele fizice şi juridice private, inclusiv statul, atunci când acesta participă la raporturi juridice în calitate de persoană privată. El a fost promulgat în anul 1864 şi a intrat în vigoare din anul 1865. De atunci, în ciuda unor numeroase eforturi de modificare, care au culminat prin pregătirea şi finalizarea unor noi proiecte de Cod civil, care erau menite a-l înlocui complet, în anii 1940, 1971 şi 2004, Codul Civil adoptat în vremea lui Alexandru Ioan Cuza rămâne în mod substanţial nemodificat.

Codul civil român este în esenţa sa o preluare a Codul civil francez, adoptat în anul 1804, în timpul lui Napoleon I. În timpul exilului de pe insula Sfânta Elena, acesta cita Codul civil ca fiind cea mai mare realizare a sa, afirmaţie confirmată de faptul că acesta este încă în vigoare în Franţa şi a fost preluat în majoritatea ţărilor europene, precum şi în multe alte ţări de tradiţie juridică europeană: "Adevărata mea glorie nu constă în faptul că am câştigat patruzeci de bătălii; Waterloo va şterge amintirea atâtor biruinţe, ceea ce va trăi veşnic este Codul meu civil". (Napoleon către Charles Tristan de Montholon în timpul exilului de pe insula Sf. Elena)

Codul civil a fost un instrument important de unificare a Principatelor, el înlocuind Codul Calimah din Moldova (1817) şi respectiv Codul Caragea, care era aplicabil în Ţara Românească (1818).

Codul civil român are 1914 articole, împărţite în trei cărţi, astfel: (I) Despre persoane (astăzi abrogată şi înlocuită în principal de Codul familiei, adoptat în 1954), (II) Despre bunuri şi osebitele modificări ale proprietăţii şi (III) Despre diferitele moduri în care se dobândeşte proprietatea.

Dreptul de proprietate privată este definit ca dreptul real principal care conferă titularului său atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie (jus possidendi, jus utendi, jus fruendi, jus abutendi) asupra bunului apropriat în formă privată, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice. Poate fi titular al dreptului de proprietate privată atât o persoană fizică, cât şi o persoană juridică, inclusiv statul. În cazul în care însă statul deţine bunuri cu titluri de proprietate privată, acestea sunt supuse aceluiaşi regim juridic ca bunurile aflate în proprietatea oricărei alte persoane.

Dreptul de proprietate publică este dreptul real principal, inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, care conferă atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, care, prin natura sa sau prin declaraţie a legii, este de uz sau de utilitate publică, atribute care pot fi exercitate în mod absolut, exclusiv şi perpetuu, cu respectarea limitelor materiale şi a limitelor juridice. Titularul dreptului de proprietatea publică poate fi statul sau o unitate administrativ-teritorială.

Bunurile de uz public sunt bunurile la a căror utilizare au acces toţi membrii comunităţii, indiferent de momentul sau durata acestei utilizări. Exemple de astfel de bunuri sunt: drumurile naţionale sau locale (în cadrul unor suprafeţe mai mari de teren care sunt obiect al proprietăţii private pot exista însă şi drumuri private), bibliotecile publice naţionale sau locale etc.

Bunurile de interes public sunt bunurile care, deşi nu sunt accesibile uzului public, sunt afectate funcţionării serviciilor publice (clădiri ale ministerelor şi altor instituţii publice, echipamente şi instalaţii destinate apărării naţionale etc.) sau sunt destinate să realizeze în mod direct un interes naţional sau local (bogăţiile subsolului, opere de artă etc.).

Bunurile care fac parte din domeniul public pot fie exploatate în următoarele modalităţi:

■ drept de administrare;
■ drept de concesiune
■ drept de folosinţă gratuită asupra bunurilor proprietate publică.